BALTAGUL

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician, și om politic român. S-a născut în data de 5 noiembrie 1880 la Pașcani, iar cariera sa impresionantă avea să se întindă pe o perioadă de 50 de ani. Opera lui Mihail Sadoveanu este monumentală, cuprinzând în total peste o sută de volume printre care se numără: „Șoimii” (1904), „Neamul Șoimăreștilor” (1915), „Dumbrava minunată” (1926), iar cele mai semnificative sunt: „Baltagul” (1930) si „Frații Jderi” (1935). Alexandru Philippide spune că „Definiția unei națiuni se face prin scriitorii ei. Aceștia plămădesc cu încetul conștiința socială. Mai mult ca oricare scriitor, Mihail Sadoveanu ne-a arătat ceea ce e românesc. Dacă o conștiință scrupuloasă, nemulțumită cu indicațiile instinctului de solidaritate oarbă, s-ar fi întrebat, înainte de scriitorul Sadoveanu, după ce caractere clare se poate recunoaște specificul nostru, ar fi rămas încurcată. O simțeam cu toții confuz: n-o putea spune nimeni. Sadoveanu ne-a demonstrat realitatea fenomenului românesc. L-a urmat evolutiv cu răbdare în toate momentele afirmației sale. Opera d-sale reprezintă, etapă cu etapă, formația progresistă a sufletului nostru, progresul genetiv al psihicului românesc.”

Romanul „Baltagul” este un text model al literaturii noastre, un nucleu formativ al creativității literare românești. Opera „Baltagul” este o operă epică in proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă și cu personaje numeroase, caracterizate amplu. Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieți satului românesc, a universului rural, dar și a specificului personajelor: țăranul este „ principalul meu erou” mărturisește Sadoveanu. De asemenea, romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez, etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină specifică poporului român, dar și în obiceiurile precreștine, precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seamă protagonista cu atenție. Baltagul este și roman mitic pentru că ilustrează o civilizație veche pastorală și valorifică mitul Mioriței sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris). Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv, având un narator obiectiv, omniscient, neimplicat în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica detaliilor, folosită în portretizare. Putem identifica și elementele reale de spațiu (Bistrița, Vatra Dornei) sau legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje.

Titlul romanului este simbolic. În sens arhaic, baltagul este unealta magică și simbolică însușită de răufăcători, armă a crimei, dar recuperată de erou, cu scopul de a face dreptate. În roman apare și un al doilea baltag, cel pe care Vitoria l-a sfințit la biserica din sat pentru fiul său.

Acest roman este inspirat din realitatea rurală, motivul central este reprezentat de calătoria Vitoriei Lipan pentru descoperirea adevărului și drumul inițiatic parcurs de Gheorghiță. Sursa de inspirație a romanului o reprezintă balada populară „Miorița”, ale cărei versuri „Stăpâne/ Stăpâne/ Mai cheamă ș-un câne” constituie motto-ul acestuia.

Tema romanului tradițional este viața țăranilor de la munte, viața pastorală.

Narațiunea se face la persoana a 3-a, iar naratorul, omniscient și omniprezent, reconstituie lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei Lipan, în mod obiectiv, prin tehnica detaliului semnificativ. Acest narator se schimbă, înspre final, când, la parastas, Vitoria îi va lua locul. Ea va fi cea care va povesti detaliile crimei și va urmări reacțiile presupușilor făptași, prezentând adevărul în fața oamenilor și a autorităților. Limbajul romancierului este elaborat, descrierea reprezintă un mod de expunere specific, de aceea limbajul conține figuri de stil. Nu lipsesc nici arhaismele sau regionalismele, pentru a contura atmosfera specifică.

Acțiunea romanului este liniară, are un fir epic simplu. În expoziție, este prezentată Vitoria Lipan, care își amintește o anecdotă pe care soțul ei o spunea la nunți și la botezuri: “Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit.”

Acum, soția lui este îngrijorată pentru că Nechifor please la Dorna să cumpere oi și nu se mai întorsese, dar nici nu dăduse vreun semn, ceea ce era neobișnuit pentru el. Vitoria se afla acasă doar cu fiica sa, Minodora, fiul, Gheorghiță, fiind cu oile la iernat. Pentru a se mai liniști, femeia merge la preotul satului pentru a trimite o scrisoare fiului, apoi o vizitează pe baba Maranda, vrăjitoarea satului, încercând să afle vești despre soțul ei: „Am înțeles despre soțul dumitale, Nechifor Lipan, că a ajuns cu bine la Dorna, unde trebuia să cumpere oi de la niște ciobani. Dar după aceea s-a găsit una cu ochii verzi și sprâncenele îmbinate, care s-a pus în prag și nu-l lasă să treacă.” Vitoria nu crede, pentru că își cunoaște bărbatul și știe că s-ar fi întors, dacă nu i s-ar fi întâmplat nimic.

Gheorghiță se întoarce acasă, dar vești de la Nechifor tot nu apar. Intriga este declanșată de hotărârea Vitoriei de a porni pe urmele soțului ei, împreuna cu Gheorghiță, deși, inițial dorea să-l trimită doar pe el.

Desfășurarea acțiunii debutează cu pregătirile făcute în vederea călătoriei. Vitoria face rost de bani, o duce pe Minodora la mănăstire, îl lasă pe argatul Mitrea să aibă grijă de casă. Călătoria începe numai după ce Vitoria a ținut post douăsprezece zile de vineri și s-a purificat sufletește. Pornește spre Dorna, trecând prin Bicaz și Călugăreni. Se întâlnește la Fărcașa cu subprefectul și cu moș Pricop, cel din urmă amintindu-și de Lipan.

Trecând prin Borca, întâlnesc un botez, iar la Cruci, o nuntă, inversarea ritualurilor reprezentând un semn rău pentru Vitoria. Urmând călătoria spre Vatra Dornei, la un han, cei doi călători află că Nechifor cumpărase prin luna noiembrie trei sute de oi, din care vânduse două sute altor doi ciobani, cu care pornise împreună spre Neaga.

Vitoria și Gheorghiță încearcă să refacă itinerarul celor trei și află că ultima localitate în care au fost văzuți împreună a fost Sabasa, în următoarea, Suha, apărând doar doi. Eroina realizează că, între cele două localități, soțul său a fost ucis.

În căutările ei, Vitoria îl găsește pe Lupu, câinele lui Nechifor, cu ajutorul lui ajungând la osemintele soțului, element ce reprezintă punctul culminant al romanului.

Deznodământul înfățișează îndeplinirea datoriei creștinești a Vitoriei față de Nechifor, pregătirile de înmormântarea și praznicul de pomenire. Autoritățile întreprind unele cercetări în legătură cu identificarea vinovaților, dar Vitoria este aceea care dezleagă misterul. La praznic sunt invitați și cei doi ciobani, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, care fuseseră văzuți cu Nechifor. Vitoria reface momentul crimei, așa cum nici cei doi nu-și mai aduceau aminte. Bogza este atacat de câine și de Gheorghiță, cu baltagul, și recunoaște crima, iar Ilie Cuțui este arestat.

Romanul se încheie cu replica Vitoriei, care decide să plece acasă, să-și organizeze viața și să se întoarcă și cu Minodora la parastasul de patruzeci de zile al soțului.

Personajul principal al romanului este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru comunitatea din care face parte. Portretul său fizic este realizat în mod direct de narator încă de la începutul romanului. Ea este văzută ca fiind o femeie cu trăsături frumoase „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe. Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute.” Se poate observa accentul pus pe ochii femeii, care semnifică frământările sufletești ale acesteia.

O replică semnificativă prin care Vitoria este caracterizată de fiul ei este: „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare, cunoaște gândul omului…” De asemenea, David este încântat de apariția Vitoriei și afirmă: „…dacă n-aș fi ovrei și însurat, și munteanca asta n-ar avea soț, într-o săptămână aș face nuntă.”

Portretul moral al personajului feminin se conturează din comportament, felul de a vorbi și relațiile cu celelalte personaje, din frământările ei sau din mediul în care trăiește. La început, se realizează un portret static, deoarece femeia este interiorizată, în așteptarea bărbatului pe care îl iubește și care întârzie să apară acasă. Pe măsură ce începe să acționeze pentru aflarea adevărului despre soțul ei, portretul Vitoriei începe să se dinamizeze.

Vitoria este prezentată drept o femeie conservatoare, care păstrează tradițiile strămoșești. Se ceartă cu fiica ei, Minodora, reprezentanta noii generații, care dorește schimbarea: „Îți arăt eu ție coc, valț și bluză, arde-le para focului să le ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu.”

 În schimb, relația Vitoriei cu Gheorghiță este una specială, în primul rând pentru că acesta poartă numele de botez al soțului ei. Și cu el are momente de duritate, dar toate aceste elemente ajută la inițierea băiatului, care va deveni capul familiei.

Vitoria este o femeie harnică, știe să-și organizeze foarte bine gospodăria atunci când pleacă în călătorie îl lasă acasă pe argatul Mitrea, o duce pe Minodora la mănăstire, face rost de bani pentru drum, este pricepută la negoț.

 Personajul se conduce după legile nescrise ale comunității din care face parte, ascultă sfatul preotului, fiind o femeie credincioasă, dar se duce și la vrăjitoarea satului, baba Maranda. Este superstițioasă, crede în vise și în semne.

Ca soție, Vitoria este iubitoare și încrezătoare în soțul ei. Nechifor este mereu prezent în gândurile ei, de aceea și presimte că i s-a întâmplat ceva rău. Are o inteligență nativă, pe baza căreia își și organizează căutarea, este o persoană tenace și abilă. De asemenea, se caracterizează prin capacitatea de disimulare, care determină aflarea adevărului. Același atașament este surprins și în scena finală a romanului, când Vitoria are grijă ca trupul soțului să fie îngropat și cinstit după toate datinile strămoșești. Când, după înmormântare, vorbește despre condițiile în care acesta a murit, mărturisește că deși nu a fost acolo, cunoaște detaliile crimei: „Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă.”, reflectând strânsa legătură ce s-a consolidat între ei pe parcursul anilor.

Ca mod de expunere predominant este narațiunea, care se împletește cu fragmente de descriere – „Vremea era călduță și abia adia vântul aducând în ogradă, ca pe niște fluturi târzii, cele din urma frunze de salcie și mesteacăn”, dar și cu fragmente de dialog „- A fi cum spui, bădică; dar cel ce spune multe știe puține”. Timpul verbal folosit este perfect simplu, care are rolul de a dinamiza evenimentele din roman.

Opera „Baltagul” este o proză de dimensiuni mari, cu o acțiune amplă dezvoltată pe mai multe fire narative, în care personajele sunt bine individualizate, iar universul fictiv al operei este constituit după principiul verosimilitații, astfel este roman realist. Asemănările dintre romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu și balada populară „Miorița” sunt evidente, putem spune ca acțiunea operei lui Sadoveanu este o continuare a creației populare, această continuare fiind subliniată de începutul romanului.

Considerăm că, în ciuda faptelor petrecute în roman, dreptatea triumfă, sfidând orice obstacole prin care Vitoria și fiul său au fost nevoiți să treacă pentru a afla ce s-a întâmplat cu soțul și tatăl lor. Morala acestui roman este că nu trebuie să renunțăm ușor și că trebuie să ducem la bun sfârșit ceea ce începem. Vitoria nu a renunțat la căutarea soțului său, chiar daca știa că îl va găsi mort, în plus reușește să îi răzbune moartea, iar toată această călătorie îl transformă pe Gheorghiță într-un adevărat bărbat.

Echipa de investigație: PATRICIA SÂRBU-VLĂDESCU, RALUCA MARCOVICI, COSMIN BIRCEA