Enigma Otiliei

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Zburătorul.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

În 1932, George Călinescu susținea necesitatea apariției – în literatura romană – a unui roman de atmosferă modernă, deși respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură cu „sufletul uman”. Prin romanele lui, Călinescu depășește realismul clasic, creează caractere dominante de o trăsătură definitorie, realizând tipologii – avarul, arivistul, tipul feminității, tipul fetei bătrâne – modernizează tehnica narativă, folosește detaliul în descrieri arhitecturale și în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creația lui Balzac prin tema moștenirii, în jurul căreia romancierul construiește imaginea societății burgheze din București.

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. El a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici – „Tribuna Poporului”, „Națiunea” și „Lumea”.

Opere ale lui George Călinescu cuprind: Studii scrise în alte limbi (Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII în 1925), Studii de estetică și literatură universală, (Impresii asupra literaturii spaniole în 1946), Scriitori străini 1967, Ulysse, în1967, Poezii, (Lauda lucrurilor în 1963, Lauda zăpezii 1965), Teatru (Șun, mit mongol sau Calea netulburată în 1943, Ludovic al XIX-lea în 1964, Teatru în 1965), Proză (Cartea nunții în 1933, Enigma Otiliei în 1938, Trei nuvele în 1949, Bietul Ioanide în 1953, Scrinul negru în 1965), Istorie și critică literară(Viața lui Mihai Eminescu în 1932, Opera lui Mihai Eminescu în 1934), Viața lui Ion Creangă în 1938, Istoria literaturii române de la origini până în prezent în 1941), Istoria literaturii române (Compendiu în 1945, Universul poeziei în 1947, Nicolae Filimon în 1955, Gr. M. Alecsandrescu în 1955, Ion Creangă -Viața și opera- în 1964, Vasile Alecsandri în 1965), Publicistică (Cronicile optimistului în 1964 ,Ulysse în 1967), Impresii de călătorie (Kiev, Moscova, Leningrad, în 1949, Am fost în China nouă în 1953). 

Cea mai cunoscută operă a scriitorului rămâne Enigma Otiliei.

Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase și o intrigă complicată.

Ca specie literară, Enigma Otiliei este roman, deoarece prezintă o acțiune complicată la care participă numeroase personaje, construite complex și are dimensiuni mari. Sunt prezente diferite tipuri de conflict, iar discursul narativ este divers (apare subiectivitatea, care se împletește cu obiectivitatea). Este un roman obiectiv, realist și modern. Totodată, romanul este caracterizat de autenticitate și spontaneitate, impresia de autenticitate fiind conferită de caracterul realist al romanului, dar şi de analiza psihologică a personajelor, construite cu ajutorul unor tehnici moderne. În plus, este și roman de tip balzacian, căci scriitorul acordă o deosebită importanță amănuntelor, precum descrierile minuțioase ale orașului, cartierelor, vestimentației personajelor sau trăsăturilor fizice.

Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă tema paternității, întâlnită și la Balzac, in romanele „Eugenie Grandet”, „Pere Goriot” și ilustrează ideea că aproape toate personajele cărții pot fi considerate părinți ai orfanilor Felix si Otilia, deoarece se interesează de viitorul lor, însă , în mod diferit, sincer sau malițios, creează o aluzie la felul în care fiecare personaj determină soarta fetei. Răutăcioasa Aglae Tulea ii reproșează fratelui ei că transformă casa in „azil de orfani”. Un părinte al celor doi tineri ar putea fi Leonida Pascalopol, cel care ii ajută financiar dezinteresat, în timp ce tatăl vitreg – tutorele Costache – este veșnic „strâmtorat” . Titlul a fost schimbat în „Enigma Otiliei” la dorința editorilor care voiau să stârnească interesul cititorilor. Schimbarea titlului mută accentul pe misterul comportamentului Otiliei și nu pe „părinți” . Nici filmul nu s-a numit „Enigma Otiliei”. Cartea a fost adaptată pentru prima dată în anul 1972 sub numele Felix și Otilia de către studioul cinematografic „București”.

Romanul prezintă viața de zi cu zi burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Caracterul citadin si balzacian ilustrează cele doua teme ale romanului, accentul cade pe aspectul social si economic al mediului in care trăiesc personajele. Tema o constituie lupta pentru moștenire, familia, procesul maturizării tânărului Felix Sima, tema fiind una modernă și realistă, apare și problema intelectualului în mediul citadin. O secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când Felix intră pentru prima oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul folosind acest prilej pentru o caracterizare a acestora („Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși evitând impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustății cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunții până la ceafă, lanțul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra și o nuanță de tabac, toate acestea reparau cu desăvârșire, în apropiere, neajunsurile vârstei și ale corpolenței”, „ Era o doamnă cam de aceeași vârstă cu Pascalopol, însă cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Fața îi era gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucați, ca și aceia ai bătrânului, cu care semăna puțin, și avea de altfel aceeași mișcare moale a pleoapelor .Era îmbrăcat cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculețe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os și sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vedea, prinsă de un lănțișor, urechea unui cesuleț de aur. Doamna care juca table cu Pascalopol, în vreme ce ceilalți priveau, examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-și în același timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.„). Tema moștenirii este prezentată cel mai amplu în acțiune. Familia Tulea și Moș Costache gonesc după bani. Aglae Tulea își iubește copiii și le acordă atenție în funcție de posibilitatea lor de a-i aduce urcarea în societate prin căsătorie. Pe de alta parte, femeia este incapabilă de compasiune pentru fratele ei Costache, în momentul în care acesta are un prim atac de cord ocupă casa, caută banii ascunși de bătrânul avar, fără a fi interesată de starea de sănătate a bătrânului. Mai mult, sperând sa agraveze consecințele bolii, Aglae angajează un medic care sa pună un diagnostic fals, care să grăbească moartea lui Costache, cu obiectivul de a împiedica pe cei doi orfani sa pună mâna pe moștenire. Acestor aspecte tematice li se adaugă tipuri umane bine conturate precum: avarul, arivistul, fata bătrână și formarea personalității prin urmărirea gradată a modului în care se maturizează Felix. Reușește să trăiască experiența iubirii și a relațiilor de familie. Tânărul Felix experimentează, pentru o perioadă scurtă de timp, viața în familie, simte afecțiunea unchiului său și prima iubire neîmpărtășita față de Otilia.

Ca motive literare întâlnim motivul orfanului, în care Felix si Otilia apar in roman, după mărturisirea lui Călinescu, „în calitate de victime și de termeni angelici de comparație”. Orfani, ei au nevoie de afecțiune paternă, pe care, negăsind-o în întregime și fără să le jeneze individualitatea, și-o acordă reciproc. Dragostea lor are și această nuanță de sprijin mutual pentru a ieși demni de sub tutela venită din afară, fie de la Moș Costache, fie de la Pascalopol. Alte motive sunt motivul avariției, al parvenitului, din pricina averii pe care o deține Moș Costache. Comportamentul personajelor, având ca unic scop banii, evidențiază aceste motive și reprezintă contextele generatoare de conflict.

Naratorul romanului este unul omniscient si omniprezent, ce relatează la persoana a III-a, regizând evoluția personajelor. În roman se observă perspectiva narativă obiectivă, astfel personajele se pot compara cu marionete, ce acționează după voința naratorului-regizor.

Perspectiva subiectivă se realizează prin intermediul personajelor rezonante și naratorul reușește să cunoască frământările si dorințele personajului. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor și apare pluriperspectivismul. Iar prin perspectiva omniscientă, naratorul este informat de fiecare mișcare a personajelor.

Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narative. Simetria incipitului cu finalul operei se creează prin descrierea realizata de Felix, in care este detaliată strada si casa lui moș Costache. Simetria se realizează in diferite momente ale existenței tânărului Felix, la sosirea băiatului în familia Giurgiuveanu și aproximativ zece ani mai târziu. Reperele spațio-temporale sunt prezente de la începutul romanului („într-o seara de la începutul lui iulie 1909” și „strada Antim din București, casa lui moș Costache”).

Felix Sima, un băiat de vreo optsprezece ani, ajunge la București, la unchiul său, Costache, pentru a studia la Facultatea de Medicină. Este întâmpinat de Moș Costache și de Otilia, apoi a întâlnit restul familiei.

Otilia era o tânără de vârsta băiatului, l-a primit cu multă căldură și au luat parte la un joc de table in familie. Fetei i-a venit gândul că lui Felix îi era foame și l-a servit cu două prăjituri. Familia a uitat de prezența băiatului, dar apariția Otiliei l- a făcut pe Felix să-și amintească cum a ajuns orfan, cum murise mama lui, apoi cum tatăl său a devenit distant. Între timp, Otilia și-a îndreptat atenția către băiat și l-a dus să doarmă chiar în camera ei.

A doua zi, Felix a fost trezit de un sunet de pian. Era Otilia, și a început să studieze unele părți ale casei. Pe holuri a întâlnit-o pe Mariana, servitoarea casei. Fata îi cântă lui Felix o melodie romantică, apoi au început să alerge în grădină. Otilia i-a povestit despre calitățile și defectele familiei.

Totodată, au încep să răscolească amintirile și să se uite la fotografii. Pascalopol a scos-o pe Otilia în oraș, iar Felix a rămas în grădină citind. Deodată a venit poștașul cu o scrisoare pentru Otilia Mărculescu. Felix era curios de misterul numelui Otiliei. A mers la plimbare cu Aglae și Aurelia, care au insistat mereu să îl mediteze pe Titi.

În ziua următoare, Felix nu a mers în casa Aglaei, fiindcă auzise că Simion râde de el, dar îi explicase Otilia cum este el de fapt. Băiatul este invitat de Aurelia la ei în casă, care, în timpul vizitei, vorbea urât despre Otilia. Îl cunoaște pe Simion, care îi prezintă tablourile sale frumoase, dar erau doar tablouri din cărți. Titi nu era deloc atent la meditații. Aurica a început să se familiarizeze cu Felix și spera să o ia de nevastă, dar Felix a încercat să o evite.

Cu timpul, Felix s-a acomodat cu casa și se simțea din ce în ce mai bine. Avea nevoie de bani și i-a cerut bătrânului, dar acesta l-a refuzat și îi cere el bani pentru întreținerea casei. Cea care i-a dat bani a fost Otilia. Copiii merg în vizită la casa lui Pascalopol, Felix a fost încântat de decorul casei. Felix a observat o apropiere neobișnuită între Otilia și Pascalopol, care nu era firească, dar moșierul i-a devenit treptat simpatic.

În august a fost anunțată sosirea lui Stanică și a Olimpiei, cealaltă fată a Aglaei. Otilia i-a explicat băiatului scandalul care s-a produs între cei doi, care nu erau căsătoriți, din cauza faptului că Stănică nu voia să se căsătorească cu Olimpia dacă nu avea zestre, iar Costache a refuzat să îi ajute. Ajunși la momentul cinei, cei doi orfani au încercat să îl înduplece pe Simion să le dea casa, acesta a refuzat cu motivul că Otilia nu este fata lui, deși Felix a observat o asemănare izbitoare între cei doi. Când Stănică a plecat, a încercat să-l convingă pe Costache să-i păcălească pe ceilalți cu o durere de inimă.

Felix și Otilia vizitează moșia lui Pascalopol. La moșie Felix observă același bun-gust, iar Pascalopol îi devine mai apropiat. În timpul vizitei, Otilia și Felix învață să călărească și rămân două săptămâni. Acolo află de căsătoria dintre Olimpia și Stănică, dar și de moartea copilului său de două luni.

Felix a ajuns student la Medicină în anul I. Aglae era mereu nemulțumită de faptul că superioritatea intelectuală a lui Felix îl punea în umbră pe Titi. Stănică încearcă să creeze intrigi între Pascalopol și Otilia. Fata i-a propus tatălui său să se mute într-o altă casă, dar sora lui se opune. Totodată, Titi a început să se simtă atras de Otilia. Fata îl îndepărtează pe băiat, iar Aglae a încercat să vorbească urât de ea către Costache. Otilia l-a pus pe moș Costache să aleagă între ea și sora acestuia, urmând ca Aglae să nu mai calce în casa fratelui său. Stănică a dus un doctor fals la Costache cu scopul ascuns de a-l face să creadă cu adevărat că este bolnav. Felix își dă seama că o iubea pe Otilia și a încercat să se apropie de ea prin gesturi mici, pentru a- arăta dragostea lui. Felix i-a scris fetei o scrisoare de dragoste, dar fata părea că nu a citit-o. Își face curaj și îi mărturisește iubirea lui, Otilia la rândul ei i-a recunoscut că îl iubește.

La rugămintea lui, fata nu l-a mai primit pe Pascalopol, acesta având o discuție cu studentul, în urma căreia Felix și-a dat seama că bărbatul era totuși un om bun, și i-a permis fetei să îl primească din nou pe moșier.

În martie , Felix a început să-și facă planuri, să câștige câți mai mulți bani, ca Otilia să nu ducă lipsă de nimic lângă el. Pascalopol încerca să îl convingă pe Costache să o adopte legal pe Otilia, și s-a oferit să sufere el toate cheltuielile. Bătrânul a acceptat, dar Stănică a aflat acest lucru și, după câteva săptămâni de discreție, le spune Aglaei și fetelor sale. Stănică i-a făcut avansuri Otiliei, dar aceasta l-a dat afară supărată. După câteva zile, Costache a primit un bilet anonim, prin care a fost sfătuit să nu o adopte pe Otilia, reușind sa-l sperie pe bătrân . Otilia l-a liniștit și i-a spus că actele nu sunt necesare. Starea de sănătate a lui Simion s-a înrăutățit, ei credeau că suferea de tulburări psihice.

Felix s-a făcut remarcat la Universitate datorită interesului său și a primit permisiunea de a intra în orice secție a spitalului, pentru a face „observații”. Cu toate că unii au încercat să îl descurajeze, profesorul său i-a publicat lucrarea într-o revistă de succes din Franța, iar băiatul își mărește interesul. Până la urmă Costache nu a mai semnat testamentul. Felix a început o relație cu Georgeta, cu toate că o iubea foarte mult pe Otilia. Otilia i-a trimis o carte poștală din Paris, lăsându-i băiatului un gust amar.

Costache s-a gândit să-și vândă acțiunile, pentru a-i da Otiliei ce i se cuvine. Alarmați de o asemenea posibilitate, i-au trimis Otiliei o scrisoare în care o amenințau.

Felix se trezise din cauza unui sunet de pian. Era Otilia, s-a întors de la Paris și avea cadouri pentru băiat. A venit Pascalopol în vizită și a vorbit cu Felix despre o persoană foarte importantă din viața lor. Stănică a spus că Otilia plecase la Paris cu scopul unui avort, dar Pascalopol îl liniștește pe Felix. Costache a început să îi construiască o casă Otiliei.

Într-o zi, Costache a căzut la pat, sora lui și Stănică au aflat și sperau la decesul bătrânului, dar doctorii au spus că nu era motiv de îngrijorare. Cei doi nu s-au lăsat si au făcut tot posibilul pentru a-l îmbolnăvi, s-au mutat, comportându-se ca stăpânii casei. Un alt doctor adus de Felix și Pascolopol a spus că un alt atac îi va fi fatal.

Costache îi spune lui Pascalopol că îi va da 300.000 de lei Otiliei, dar amână momentul. Bărbatul deschide totuși un cont, dar pune doar 100.000 de lei.

Aglae îi povestea fratelui său despre moarte, ceea ce îl dispera pe bătrân. Acesta a început să consulte mai mulți doctori și să ia pastile. Lili se arăta interesată de Felix, Stănică i-a spus Otiliei despre o presupusă relație între cei doi, iar Felix i-a dat din nou iubirea sa Otiliei.

Costache se simțea rău și familia a început să caute în casă locul în care erau ascunși banii bătrânului. Moș Costache a murit, iar toți banii au intrat în posesia lui Stănică, care i-i smulge din mâinile tremurânde.

Otilia i-a propus lui Felix să trăiască împreună ca soți, fără căsătorie, să nu-l distragă de la învățat. În cele din urmă, Otilia a dispărut și Felix a aflat că l-a părăsit, fugind la Paris, împreună cu Pascalopol.

Anii au trecut, iar Felix a devenit un doctor de succes, publicând mai multe cărți, devenind cunoscut de toată lumea.

Opera are personaje multiple, iar unul dintre personajele principale este Otilia. Otilia Mărculescu este „eroina mea lirică”, proiecția autorului în afară, „tipizarea mea în ipostază feminină”, își mărturisea George Călinescu afinitățile cu acest personaj. „Nu poate fi caracterizat succint si exact”, fiind un personaj „rotund” (E.M. Forster), reprezentativ pentru problematica sa existențială – enigmatica dramă a feminității- din care cauză este și un personaj eponim.

Otilia era o puștoaică de optsprezece ani, fiica celei de a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, care a murit și i-a lăsat în grijă soțului copilul său.

Fascinantă și imprevizibilă, Otilia se deosebește de alte personaje feminine din literatura română, de Sașa Comăneșteanu din „Viața la țară”, de Duiliu Zamfirescu, sau de Olguța din „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu, prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă descoperire.

Felix își formează propria viziune despre fată „…un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până la umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat…”, „Față măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri…trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar.”

Portretul moral este conturat de bunătatea prin care îi explica lui Felix motivele pentru care nu se pot căsătorească, să se concentreze asupra învățatului și îi spune că o astfel de relație i-ar distrage atenția sau l-ar plictisi(„Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”). Era genul femeii delicate, fermecătoare, cochetă, distinctivă, ingenioasă („O fată admirabilă, superioară, pe care n-o înțeleg”), avea o sensibilitate artistică și atracție către lux și călătorii. Cu trecerea timpului Otilia l-a ales pe Pascalopol, în defavoarea lui Felix, pentru un trai mai bun. Cei doi bărbați se învârteau mereu în jurul ei, numind-o „persoană foarte importantă pentru amândoi”, ba chiar și pe bărbații familiei Tulea i-a făcut să se îndrăgostească de enigma sa. Subiectivismul cu care este privită din mai multe unghiuri, foarte diferite, asociază puritatea și farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, Otilia fiind de o seriozitate tulburătoare, ori neliniștită ca o fetiță, ceea ce dă o fascinație cuceritoare personajului. Este cel mai controversat personaj din roman, datorită perspectivelor diferite pe care le au personajele asupra acesteia. Moș Costache o iubea pe „Otilica”, numită „fe-fetița mea”, el fiind „papa”. Pascalopol este ca un părinte pentru fată, cu tot ajutorul financiar, și o vede ca pe o femeie în devenire confirmându-i lui Felix la sfârșitul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”. Stănică Rațiu spune despre Otilia că este o femeie cu „spirit practic”, hotărâtă și descurcăreață: „deșteaptă fată!”. Aglae crede despre ea că este „o zănatică”, „o dezmățată”, „o stricată”, care sucește capul bărbaților din familie și pentru faptul că era mai aproape de obținerea averii bătrânului; Aurica o ura și o invidia pentru succesul ei la bărbați.

Caracterizată indirect, prin felul de a fi, prin fapte, acțiuni, gesturi, vorbe și gânduri, fiind capabilă de emoții puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăștiată și visătoare , apoi dovedind luciditate și tact: alerga desculță prin iarba din curte, se urca pe stogurile de fân în Bărăgan, stătea ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, apoi ne face să credem că este o femeie matură, cu experiență, prin modul în care vorbește cu Felix despre probleme ale vieții. Are un limbaj elevat, o fire delicată și educație solidă.

Felix Sima este personaj martor, actor și reflector, și prin ochii lui se întâmplă toată acțiunea și detaliile romanului, începând cu detaliile despre casa lui Costache și caracterizarea personajelor, până la încheierea acțiunii. Era un tânăr de optsprezece ani, elegant, cu un aer bărbătesc, intelectual superior. El este mereu în schimbare, iar scopul său în roman este formarea. Felix Sima era băiatul doctorului Iosif Sima, care murise și l-a l-sat în grija lui Costache Giurgiuveanu, pentru a studia Facultatea de Medicină. Pe parcursul romanului se acomodează cu familia, își împărtășește dragostea pentru Otilia, suferă pentru ea, acomodarea cu gândul că l-a părăsit și schimbarea lui într-un doctor de succes, sunt procese de maturizare și teste prin care Felix a trecut cu bine.

Portretul fizic este realizat prin descrierea directă, trăsături morale, între care voința și ambiția personajului: „fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină”, cu „șuvițe mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă”, obrazul de culoare măslinie”, iar nasul „de o tăietură elenică”.

Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, conturează indirect o fire rațională, lucidă, un spirit de observație dezvoltat. Înțelegea că într-o societate limitată, dragostea nu mai era un sentiment pur. Ambițios și inteligent, Felix a învățat și făcea eforturi deosebite pentru a se remarca pe plan profesional și a devenit un doctor de succes, iar mai apoi a ajuns profesor universitar, cu îndârjire.

Încă de la început, Otilia și Felix aveau o legătură specială. Otilia l-a întâmpinat pe Felix la venirea sa în București, l-a ajutat să se stabilească și a început să se apropie de el, fără inhibiții. Împărțeau amintiri, se confesau unul celuilalt, până când au ajuns să împărtășească o dragoste care nu a putut fi consumată. Relația dintre Felix și Otilia era neobișnuită, deoarece băiatul „nu avuse nicio intimidate cu vreo femeie”, iar Otilia era foarte îndrăzneață.

Pe fată nu o intimida apariția lui Felix arătând aceeași afecțiune și față de Pascalopol, fapt care îi trezește tânărului Felix o urmă de gelozie. Ei continuă o relație extraconjugală, dar Felix nu a profitat de Otilia. Din cauza unor motive puerile cei doi nu se căsătoresc, iar Otilia în final l-a părăsit pe Felix pentru Pascalopol și pentru un trai mai bun.

Diversele moduri de expunere care se împletesc, influențează dezvoltarea operei. Descrierea este folosită în paralel cu narațiunea, astfel este prezentat fiecare detaliu în amănunt, lucru ce ajută la caracterizarea personajelor. Descrierea străzii Antim, cu așezarea specială a fiecărei case, lucru ce constituie o realizare arhitecturală extrem de interesantă. Casa lui Costache Giurgiuveanu îl reprezintă pe acesta in totalitate, fiind o casă creată în stilul său avar, cu tencuiala zugrăvită la întâmplare, cu scara si giurgiuvelele neîngrijite de multa vreme. Dialogul este un alt mod de expune important in operă. Acesta dinamizează acțiunea și oferă veridicitate textului, în plus ajută la autocaracterizarea personajelor. Cu ajutorul dialogului sunt dezvăluite diverse valori expresive, precum: sentimente, atitudini, întreruperi sau ezitări ale personajelor.

Finalul cărții este închis, format din simetria acestuia cu începutul, realizat prin descrierea casei și a străzii lui Costache Giurgiuveanu, din perspectiva lui Felix, în două momente diferite din viața sa (când era un tânăr student de optsprezece ani și aproximativ zece ani mai târziu). Romanul se încheie cu aceeași replică a unchiului său „nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc”, de unde își ia numele de „roman sferic”.

Analizând perspectiva narativă, Nicolae Manolescu înscrie romanul în categoria doricului (Arca lui Noe), evidențiind anumite deosebiri față de creația lui Balzac, căci naratorul Călinescu este un specialist și apelează la un limbaj profesional. Dacă Balzac este creator al vieții, G. Călinescu este creat pentru a comenta. Romanul scoate în evidență condiția femeii într-o societate burgheză, de la sfârșitul secolului al XXI-lea. Este îndreptățită să aleagă persoanele pe care le are lângă ea, este puternică, totuși dependentă financiar de bărbat. Otilia își rezervă o maturitate care scoate „fata bătrână” la suprafață, spunând că la treizeci de ani viața femeii se sfârșește, pe lângă perspectiva diferită despre viață a tânărului Felix Sima, care crede că aventura abia atunci începe.

Echipa de investigație: MARIA BENGHIA, IONELA CODILĂ, CRISTIAN HARAMBAȘA