Ion

Autor

Liviu Rebreanu s-a născut în data de 27 noiembrie 1885 în Târlișua și a decedat în data de de 1 septembrie 1944 în Valea Mare. Acesta a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.

Liviu Rebreanu se manifestă artistic în perioada interbelică. El debutează cu volumul de nuvele ,,Frământări”, proza sa scurtă construind un punct de pornire pentru amplele scrieri ulterioare. Continuând tradiția câtorva romane remarcabile, el este un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile sociale, prin romanele ,,Ion” și ,,Răscoala” și cele de factură psihologică, precum ,,Pădurea spânzuraților”, ,,Ciuleandra” sau ,,Adam și Eva”.

Prima variantă a romanului ,,Ion” datează din 1913, fiind intitulată ,,Zestrea” și rămânând la stadiu de proiect abandonat, dar reluat ulterior în urma unei atente documentări, după publicarea variantei finale, în 1920, romanul se bucură de aprecierea criticii literare.

Eugen Lovinescu, un critic român, consideră că ,,Ion” este modern, fiind entuziasmat de complexitatea planurilor de acțiune (principale și secundare) înlănțuite, de circularitatea romanului, de profunzimea sondării psihologice a protagonistului dominat de patimi, de galeria umană stratificată și de numărul mare de personaje. De aceea, Lovinescu afirmă că Rebreanu este cel care, prin romanul ,,Ion”, a ,,obiectivat” proza românească.

Încadrare în gen si specie:

Romanul ,,Ion” este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanță sau înlănțuire, cu o intrigă amplă și complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii, dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă și profundă a vieții.

Opera „Ion” se încadrează în romanul de tip tradițional: prezintă spațiul rural cu obiceiurile vieții specifice (nuntă, horă, înmormântare, etc.), realist: proza sa descriind viața satului românesc din sec. al XX-lea, cu clasele sociale existente ( țărani, intelectuali) și cu instituțiile specifice (școala, biserica, judecătoria) și obiectiv: scrierea este la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient; astfel aparținând prozei interbelice.

Tehnicile narative sunt: tehnica narativă a planurilor paralele, care prezintă, în principal, destinul țăranului român, reprezentat de Ion și existența intelectualității rurale, reprezentată de preotul satului, Ioan Belciug, și de familia învățătorului Zaharia Herdelea și tehnica narativă cinematografică, unde naratorul descrie minuțios drumul, casele, ca apoi să se concentreze asupra horei.

Imaginile ample, de perspectivă sunt ulterior particularizate, surprinzând, în detaliu, amănunte semnificative. Astfel, cititorul cunoaște treptat datele esențiale ale noului univers.

Titlul/Semnificația titlului

Titlul este un element rezumativ al conținutului de idei, fiind în strânsă legătură cu opera.

Din punct de vedere morfologic, titlul ,,Ion” este un substantiv propriu. În relație cu textul, titlul este sugestiv, întrucât numește personajul principal, acesta are un nume specific zonei Ardealului și reprezintă tipul țăranului din vremea aceea.

Tema/motive

Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos.

Unul dintre motivele romanului este drumul (prelungirea simbolică a ideii de destin). Rebreanu respectă zicala ,,Fiecare pentru sine croitor de pâine”, omul își face drumul său și e responsabil de alegerile pe care le face, de aceea plătește în final pentru propriile greșeli. Drumul lasă impresia unei lumi închise, după cum spunea însuși autorul ,,un roman corp-sferoid”. Timpul este un alt motiv capital: ,,Satul a rămas înapoi același parcă nimic nu s-a schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.”

Naratorul

Perspectiva narativă definește punctul de vedere al naratorului omniscient și omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieșită din relația sa cu personajele profilează focalizarea zero și viziunea „dindărăt” argumentând caracterul obiectiv al romanului.

George Călinescu constată autoritatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate”, spre exemplu: ,,oleacă”, „amu” și „torăia”.

Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială: „variațiile de vocabular întrecerea de la mediul rural la acela orășenesc sau de la acela intelectual”, ca exemplu dialogului dintre Ion și Titu: „-Dacă nu m-ai fi învățat dumneata, domnișorule, rămâneam mai rău ca un țigan, sfârși țăranul întorcând capul spre Titu cu o privire recunoscătoare; -Adică cum te-am învățat eu? făcu tânărul, uimit; -Vai de mine, mi se pare că dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu ții minte când mi-ai spus, ehe, acu-ș doi ani aproape că trebuie să silesc pe Badea Vasile să-mi de pe Ana?”

Acțiunea

Creația epică are o compoziție sferică, incipitul, simetric finalului, este realizat prin descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba întovărășind Someșul” până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armaia […], apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline. La intrarea în sat „te întâmpină […]o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare.” Imaginea lui Iisus este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci și în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic a lui Ion și al Anei, viața tensionată și necazurile celorlalte personaje.

Acțiunea romanului începe cu „Glasul pământului”, unde se fixează timpul și spațiul în care vor avea loc evenimentele și anume, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toți locuitorii se află adunați la hora tradițională, în curtea Tudosei, văduva lui Maxim Oprea. Aceasta se desfășoară pe două planuri, al țăranilor si al intelectualității rurale, care conferă impresia de monografie a lumii înfățișate.

În centrul acțiunii stă personajul Ion, țăran sărac care dorește cu orice preț mult pământ. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana la joc, deși o plăcea pe Florica, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, și confruntarea verbală cu Ion, deoarece sărăntocul umblă să-i ia fata promisă lui George Bulbuc, constituie intriga.

Rușinea pe care i-o aduce Vasile lui Ion la horă îl face pe acesta la rândul său să-i facă o rușine și mai mare lui Vasile, lăsând-o însărcinată pe Ana, dar și averea fetei făcea parte din răzbunare. Ion, astfel îl forțează pe Baciu să-i accepte căsătoria cu Ana. La nuntă, Ion nu-și putea lua ochii de la Florica, iar Ana observă acest lucru, dar, pentru că-l iubea, nu spune nimic. După nuntă și după ce Vasile îi oferă pământul, Ion începe să o bată pe Ana, ceea ce o face pe aceasta să facă drumuri la tatăl ei și, de la el, iarăși la Ion. Preotul Belciug mediază conflictul dintre Vasile și Ion, în care ,,biata Ana nu este decât o victimă”. Sinuciderea Anei nu-i trezește regrete, deoarece Ion în Ana vedea doar averea acesteia și, pe urmă, același lucru vedea și în copilul său Petrișor, nici după moartea copilului, acesta nu-și poate stăpâni atracția față de Florica, drumurile lui ducând tot la aceasta. Florica fiind căsătorită cu George, deznodământul este previzibil, George omorându-l pe Ion, fiind apoi arestat. Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine lui bisericii.

În celălalt plan narativ, locul central îl ocupă familia învățătorului Herdelea, iar planurile secundare sunt conturate de comunitatea și fruntașii din satul Pripas, de preot, de oficialitățiile statele: notari, judecători, politicieni, profesori, etc. Planurile epice se înlănțuiesc și se influențează reciproc, în funcție de relația lui Ion cu celelalte personaje: necazurile lui Herdelea sunt pricinuite de atitudinea ostilă a preotului și de trădarea lui Ion, care mărturisește că învățătorul îi scrisese jalba, atrăgând după sine conflictul acestuia cu autoritățile austro-ungare, supărările lui Ion privind obținerea pământului sunt provocate de viclenia lui Vasile Baciu, iar nefericirea lui George Bulbuc este cauzată de patima lui Ion pentru Florica.

Personajele

Personajul principal, Ion, este surprins în două momente, care-i conturează destinul: momentul horei , unde Ion joacă cu Ana lui Vasile Baciu, unu dintre „bocotanii” satului, iar când muzica încetează, flăcăul o urmărește cu o privire stranie, „parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut.” și momentul nunții între George și Florica ,care are loc la casa mirelui. Evenimentul reaprinde în sufletul lui Ion dorința nestăpânită a iubirii și el nu-și poate lua ochii de la mireasă, „ca și când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimașă, că nicio putere din lume să nu-i mai poată desparți…”

Personaj realist și eponim, Ion este tipic pentru clasa țărănimii, concentrând tragica istorie a săteanului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea, fiind construit prin procedeul basoreliefului.

Trăsăturile morale ale lui Ion reies indirect din faptele, gândurile și atitudinea lui, precum și din relațiile cu celelalte personaje și în mod direct prin caracterizarea naratorului și a altor personaje. Conflictul interior și mijloacele analizei psihologică reflectă modernismul protagonistului și-i determină destinul „Iute și harnic ca mă-sa”, chipeș voinic, dar sărac, Ion resimte dureros prăpastia dintre el și „bocotanii” satului ca Vasile Baciu.

După ce se căsătorește cu Ana, patima pentru pământ se manifestă într-un gest de adorare, sărută pământul, iar fața „îi zâmbea cu o plăcere nesfârșită”. Este a doua ipostază a lui Ion, când se simte „mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit în lupte grele cu o ceată de balauri îngrozitori”.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt „glas”, iubirea pătimașă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului.

În relația cu celelalte personaje, Ion își dovedește egoismul, punând, mai presus de sentimentele celor din jur, propriile scopuri, fericirea personală. Pentru el fericirea are o bază erotică, dar realizarea ei e amenințată atât timp cât el nu va avea pământ, cât va fi la discreția celorlalți.

În ceea ce privește relația sa cu Florica, Ion prezintă o latură umană profundă, aflată însă în stadiu incipient. Un motiv recurent rebrenian este reiterarea unui mit fundamental al umanității, anume un cuplu etern, ai cărui membri se caută neîncetat, neputând exista fără împlinirea sufletească a uniunii lor.

Deși Ion o abandonează pe Florica pentru o fată urâtă, dar bogată, nu o poate scoate din suflet, iubirea pentru ea măcinându-i existența de-a lungul romanului. Din pricina acestei chemări a sufletului său, el nu-și poate iubi soția, așa cum făcuse socrul lui, chiar dacă acesta întruchipa averea mult dorită. Sufletul lui Ion, scindat între patimi, îi aparține, în întregime, Floricăi: „Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”.

Moduri de expunere:

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială „un drum alb mai sus de Armaia […], apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline, pe lângă rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, are funcție simbolică și de anticipare. Un alt exemplu de descriere este finalul romanului: „Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”. Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității, prin „stilul cenușiu”, alături de funcția epică de interpretare/semnificare. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică „-Tot a mea trebuie sa fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știi că fac moarte de om și tot a mea ai sa fii!; -Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!”. Monologul interior arată pasiunea pentru Florica și patima pentru pământ: „Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta? […] Și să rămân tot calic… pentru o muiere!…”. De altfel, Ion își dă seama , pentru prima oară , că „împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana.”

Încheiere:

Limbajul artistic a lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea și realismul romanului, precum și prin precizia termenilor, acuratețea și concizia exprimării, înscriindu-se în realism.

O comparație critică surprinzătoare este între eroul lui Stendhal, Julien Sorel, și Ion, în ceea ce privește procedeul folosit pentru atingerea scopului: amândoi se folosesc de femeie „ca de o treaptă necesară”, ea fiind numai „un obiect de schimb în vederea stăpânirii bunurilor pământești”.

După părerea noastră, romanul ,,Ion” de Liviu Rebreanu, ne prezintă o morală, din care învățăm că trebuie să fim empatici și să nu ne lăsăm dominați de obsesii, ce ar putea să ne distrugă, atât pe noi, cât și pe cei din jurul nostru.

Echipa de investigație: NDREEA BOROZIA, CĂLINA SERACIN, ADRIAN CIMPONERU